Eu sunt Pamela. M-am nascut in 2009, pe un camp de la marginea satului Sura Mica. Am crescut inconjurata de alti catei care erau, ca si mine, singuri pe lume si de un om care ne hranea, ori de cate ori putea. Dar viata mea de caine care cauta sa supravietuiasca s-a schimbat in urma cu doi ani, cand in sat s-a mutat o familie care a inceput sa ma ingrijeasca in fiecare zi, ca si cand as fi fost catelul lor. Aveam hrana, aveam apa, aveam un adapost al meu in curte si m-am imprietenit pana si cu motanul lor. Eu sunt tare prietenoasa cu oamenii si cu alte animale.
Am continuat sa-mi duc viata mea de caine liber si aparator al oamenilor care locuiesc in sat, stiind ca am un loc sigur si cald unde ma pot intoarce in fiecare noapte. Dar totul s-a terminat in 13 aprilie. Nu mai stiu de ce am vrut sa traversez soseaua, in ziua aia. Probabil m-am speriat de niste caini mai mari si necunoscuti, care dadeau tarcoale pe la marginea satului. Sau poate doar am vrut sa alerg, asa cum faceam de obicei. Tot ce stiu e ca am fost lovita de o masina si ca in viata mea nu am simtit o durere mai mare. Nu puteam sa merg, asa ca m-am tarat pana la marginea soselei, unde m-au gasit repede oamenii care ma ingrijeau. M-au dus imediat la doctor, mi-au facut perfuzii, calmante, analize si mi-au dat medicamente. In primele doua luni am mers in fiecare saptamana la doctor, am luat fiecare tratament si am facut in fiecare zi gimanastica de recuperare pentru picioarele din spate, unde nu simteam nimic. In primele saptamani dupa accident nu puteam sa ma misc deloc, nu prea mancam si nu stateam in picioare, sustinuta, nici macar doua secunde. Astazi, dupa aproape 4 luni de ingrijiri si tratamente, pot sa ma intorc singura de pe o parte pe alta, pot sa stau in picioare mai bine de un minut, dar numai daca cineva imi misca coada.
Medicul veterinar si oamenii din jurul meu spun ca sunt o curajoasa (pe langa faptul ca-mi tot repeta cat de frumoasa si desteapta sunt) si ca am facut progrese incredibile, chiar daca nu am fost operata. Dar toate tratamentele si toata iubirea si grija de care am avut parte, dar si dorinta mea de a trai si de a merge din nou au dat rezultate. M-am luptat pana acum si stiu ca, intr-o zi, curand, o sa pot merge din nou, dar stiu ca nu ma pot intoarce la viata de pe strazi. Familia care are inca grija de mine va pleca din sat si se va muta in oras, intr-un apartament. Nu ma pot lua cu ei, in apartament, dar nici nu ma pot abandona aici, in sat, unde m-au gasit. Au incercat sa-mi gaseasca o alta familie care sa-mi ofere tot ce mi-au oferit ei, dar se pare ca nimeni nu vrea sa aiba grija de un caine care inca nu poate sa mearga. Singura mea speranta sunteti voi, oamenii care iubiti animalele si care stiti ca si noi avem nevoie de o casa si de iubire, ca si voi. Oriunde ar fi casa aceea. Tel: 07411888934
