Adevărul din spatele Animal Life: „La început iubeam câinii și voiam să schimb lumea. Acum sunt de piatră, nu mai simt nimic”

13 iulie 2017

Adevărul din spatele Animal Life: „La început iubeam câinii și voiam să schimb lumea. Acum sunt de piatră, nu mai simt nimic”

Georgiana Pop are 38 de ani și de mai bine de șapte ani este voluntar în cadrul asociației Animal Life Sibiu. Am stat de vorbă cu ea despre latura ascunsă a vieții de voluntar, despre animalele care nu se pot salva, despre lacrimi, frustrări, sacrificiul unei vieți personale în slujba vieților unor animale găsite pe stradă. Georgiana Pop este unul dintre acei oameni care nu ies niciodată în față, dar care prin ceea ce fac zi de zi înfrumusețează Sibiul mai mult decât numeroase evenimente din Piața Mare.
Georgiana Pop: Munca de voluntariat n-o poți număra în ore. Am fost odată la o gală și oamenii vorbeau prin sală: ”Am atâtea ore de voluntariat!”. Am rămas surprinsă și atunci mi-am dat seama că este o problemă pentru că la noi, nu numai eu, majoritatea voluntarilor activi nu au ore de voluntariat, munca la Animal Life deja e parte din viața lor. Nu mai sunt separate. Te scoli de dimineață și știi că vei primi te miri ce mesaje sau telefoane, nu știi ce faci în următoarele zece minute, dar știi că urmează o zi imprevizibilă.

Reporter: De ce o faci?
La început iubeam câinii și am vrut eu să schimb lumea. Îmi doream să ajungă câinii aflați în grija noastră să aibă o viață frumoasă. Am vrut eu să îndrept lucrurile. Acum, după șapte ani de zile, mi-am dat seama că am greșit total. Pot să spun că am ajuns să fiu ca de piatră. Am ajuns să nu mai simt compasiune, nu mai simt absolut nimic. Singura satisfacție pe care o mai am este să văd fiecare cățel castrat sau fiecare pisică castrată. Înainte, mă bucuram că pot să dau un animal spre adopție, că pot să fac oameni fericiți, oamenii respectivi îmi trimiteau poze, îmi spuneau ce fain e, ce activități au alături de copii și cățel, spuneau că le-a schimbat viața. Eram fericită pentru chestia asta. Dar atâta durere am văzut și atâta jale că nu mai am puterea sa mă mai bucur că am schimbat viața unui cățel.
georgiana-pop-animal-life-4
Asta probabil pentru că sunt foarte mulți și unul e prea puțin.
Da, numărul este foarte, foarte mare și singura mea satisfacție este un animal castrat. Atâta mi-a mai rămas.

Ce lucrezi, ce meserie ai?
Lucrez cu copii, îmi place foarte mult ceea ce fac și mă simt chiar norocoasă pentru că pot să lucrez cu cei inocenți. Câtă ură văd și câtă durere, copii aceia sunt unica mea gură de aer. Asta mă încântă. Nu o fac pentru a mă îmbogăți, ci doar ca să trăiesc. Prefer să vorbesc mai mult despre Animal Life.

Câte apeluri primești pe zi?
Telefonul sună una-întruna. Non stop! Oamenii nu înțeleg. Eu am ajuns să triez animale. Ei nu știu ce-i în sufletul meu și ce înseamnă că știu câți nu am ajutat. Știu exact, câți n-am ajutat, unde nu am putut, ce nu s-a putut. Ei nu înțeleg. Oamenii sună ”Ia-l, ia-l, ia-l!”. În momentul în care eu îl iau, nimeni nu mă întreabă ce faci cu animalul acela? E și el un suflet. Trebuie hrănit, îngrijit, dus la veterinar, dat spre adopție, trebuie socializat cu el. Puii pe care noi îi preluăm se sălbăticesc dacă doar te duci o dată pe zi și le dai de mâncare. Ce familie îi mai vrea apoi? E o muncă să-i înveți să meargă în lesă, să se joace, să asculte, să nu le fie frică de mașini, de biciclete… altfel rămâi cu ei. Fiecare câine costă bani și timp. E foarte greu.

Te-ai gândit cât poți s-o mai ții așa?
La un moment dat am avut o perioadă în care îmi era pur și simplu lehamite. Nu mai suportam să mă sune cineva. Am început chiar să urăsc ce fac. Să urăsc. Mi se întorcea stomacul pe doc numai când auzeam ”câine”, ”pisică”. Am stat să mă gândesc, m-am adunat, am încercat să-mi impun niște limite și să funcționez după ele. Cu limitele respective pot funcționa. Nu aveam nopți, nu aveam week-end, nu aveam nimic.

Nu aveai rezultate? Nu vezi rodul muncii tale în oraș?
Adevărul este că o îmbunătățire se vede. La început nimeni în Sibiu nu voia să castreze și îmi aduc aminte că au fost unii care au vrut să ne ia la bătaie. Urlau la noi de ce luăm animalul de pe stradă. Venise Vier Pfoten și mă trezeam la șase dimineața și mergeam cu ei să prindem câini să-i castrăm, din piață, din târg, cu intenția ca apoi să-i returnăm. Au venit oameni după noi efectiv să ne taie! Să ne bată! N-aș fi crezut vreodată așa ceva ce am trăit cu Animal Life. Acum vin ei la tine. ”Hai să sterilizăm animalul!” Oamenii de la țară. Păi, nu te puteai apropia să castrezi un animal de acolo! Ei preferau să înece puii. Acum îți dau telefon și un animal castrat în sat înseamnă o veste în tot satul. Povestesc la gard, de la unul la altul, spun: Al meu nu mai face, e cuminte! Și atunci vin ei și te sună să te duci să castrezi. Asta înseamnă că muncești mult mai mult. Că trebuie să-i castrezi pe toți, să strângi bani – cum am făcut acum la Maraton, să castrăm cât mai mulți. Deci, din punctul acesta de vedere, se simte o îmbunătățire. Dar să scadă numărul de câini, asta eu n-o văd. Încă. Dar văd că oamenii sunt mai responsabili, știu cazuri în care au luat un animal de pe stradă călcat de mașină și l-au îngrijit. Mă mai sună: Hai că am găsit un câine rănit pe stradă. Le spun că sunt la serviciu, că nu pot. Atunci tot ei se enervează: Cum? Trebuie să vii! Mulți cred că suntem plătiți de te miri cine. Îmi spun: Cum să nu vii, că d-aia ești plătită? Cine mă plătește pe mine? Ce să le explici. Oricât ai spune că nu avem nici un ajutor de la stat și că ne zbatem pentru fiecare leu, ei nu înțeleg.
georgiana-pop-animal-life-2-1
Nici măcar numărul donațiilor nu a crescut?
Noi ne susținem, în special, din 2%. Sunt mulți care ne dau acești 2%. Donații care să vină constant sau din vreun acces de generozitate nu există. Poate când mai postăm noi pe facebook un caz și primești bani cât să plătești tratamentul la veterinar. Dar sunt alții, unde poate chiar ai nevoie urgentă de bani și postezi, prezinți cazul, și nu primești nimic. Depinde cât de drăguț e cățelușul sau pisicuța în poză și cât de sensibilă e povestea. Ne mai ajută foarte mult oamenii care au adoptat la distanță un animal și plătesc o sumă pe lună. În schimb primesc poze, filmulețe…

Străini sau români.
Mai mult de aici. Unii mai vin și vizitează animalul respectiv. Dar așa poți să asiguri mâncarea, tratamentele la veterinar.

Câți voluntari sunteți? Am impresia că sunteți destul de mulți, de ce e volumul de muncă atât de mare?
Ca număr suntem destul de mulți și periodic apar oameni bine intenționați, dar pe urmă află că nu este o muncă de voluntar ca la teatru sau la TIFF. Nu e pe o perioadă determinată, nu este cu program, nu există anumite ore de voluntariat, cum spuneam la început, trebuie să fii disponibil cam oricând. Îți sună telefonul: cine poate lua de pe stradă un câine călcat de mașină? Cine poate fugi la veterinar cu animalul X? Când își dau seama ce presupune munca asta cu adevărat, sunt mulți care cedează. Sunt mulți care spun că nu pot vedea atâta durere. Nu fac față.
georgiana-pop-animal-life-1
Îmi poți da un exemplu, ca să înțeleg mai bine?
Ți-am zis deja, acum am impresia că sunt de piatră. Nu mă mai impresionează nimic. Înainte, la început, m-a impresionat o cățelușă pe care am luat-o chiar din centru, din Parcul Schiller, abandonată într-un sac de rafie cu șapte pui. Și când am luat-o am citit în ochii ei, pur și simplu știa că a fost abandonată. Pur și simplu știa. Atât de tare m-a durut de chiar am plâns… Am făcut orice s-o iau de pe stradă cu puiuții… N-am avut loc, și așa mai departe, dar așa am aflat că sunt căței care îți spun din ochi durerea. Încă un caz, m-a impresionat în adăpostul public o cocker-iță în vârstă. Pentru că era bătrână n-au mai vrut-o. M-am dus tocmai se văd ce câini bătrânei sunt pe acolo să văd ce pot da spre adopție. Și am găsit-o pe ea atât de tristă încât m-am pus în iarbă alături de ea în fața adăpostului și crede-mă, i-am plâns toată durerea. Ea știa, refuza să mănânce, voia numai să moară. Era sănătoasă, fusese îngrijită, dar refuza și apa, știa că a fost abandonată. Au fost cazuri extreme, dar astea pe mine nu mă mai impresionează. Eu funcționez foarte bine la stres și în astfel de cazuri trebuie să știi ce să faci, cum să reacționezi. Pe mine durerea asta a lor m-a impresionat, dar acum nu am de unde să mai dau. Am ajuns că funcționez ca un robot.

În condițiile acestea, care este viitorul Animal Life?
Eu văd un viitor bun. Sper să reușim să creștem, să aibă lumea încredere în noi, să strângem mai mulți bani, să castrăm mai multe animale, sper să ne extindem în tot județul, să castrăm în sate, eu în direcția asta cred că vom merge. Să avem în fiecare comună acces, contacte, sprijin, locuri în care să putem castra animale, să angajăm un medic al asociației. Și nu vreau să ne ocupăm numai de câini, vreau să ne ocupăm de cai, măgăruși, vaci, absolut orice animal care are nevoie de ajutor. Și vreau să facem educație în școli. Încet, încet ne îndreptăm spre ceva. Spre o schimbare. Dar asta se obține cu sacrificii.
georgiana-pop-animal-life-2

Sursa: http://www.turnulsfatului.ro/2017/07/12/adevarul-despre-munca-din-spatele-animal-life-la-inceput-iubeam-cainii-si-voiam-sa-schimb-lumea-acum-sunt-de-piatra-nu-mai-simt-nimic/

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

  • seven + thirteen =